Apreciază acum

Nu mai târziu. Nu altcândva. Nu fă ca să devină un niciodată…
S-ar putea ca în viață să pierzi multe și să nu poți să te întorci înapoi ca să mai ai parte de ele, o clipă doar. Poți pierde ceva drag, pe cineva drag, fericirea… Nu știu dacă te-ai gândit vreodată ce înseamnă cu adevărat să pierzi. Dar, în toate este o parte rea și una bună. Cea rea, faptul că acel “lucru” nu îl vei mai avea niciodată. Cea bună, poți mereu să o iei de la capăt. Te obișnuiești cu acea lipsă, te ridici, o iei înainte și cauți alte motivații, vise, speranțe…

Apreciem puțin pentru că vrem mult. Ne dorim atâtea atenții și am devenit așa de materialiști încât nimic nu ne mai impresionează. Nimic nu ne mai stârnește curiozitate. Nimic nu ne mai sensibilizează. Nimic nu ne mai doare… Ar trebui să învățăm să ne privim pur și simplu în ochi. Să vedem câtă nevoie avem, efectiv, unii de alții. Apreciem abia atunci când oamenii se sting. Când ne lasă, ne părăsesc și ne dăm seama că am rămas singuri. Atunci ne este dor de zâmbetele lor, de cuvintele de dragoste sau de încurajare, de critici, de cântecele pe care obișnuiau să le fredoneze… abia atunci ne analizăm bine și simțim ceva.
Lumea ar fi un loc mai bun dacă noi, oamenii, ne-am iubi și ne-am ajuta așa cum ar trebui. Pierdem prea mult oamenii din simple priviri…Când apreciem un gest, o atitudine, orice, nu înseamnă că suntem slabi. Sigur nu vom deveni mai săraci ba din contră, cred că doar așa reușim să ne îmbogățim sufletele sărace de atâtea, că dacă vi le-aș spune, v-ați da seama cât suntem de egoiști și răi.

Apreciază acum când poți, când ai. Dă din tine altora. Ți se vor întoarce înapoi într-o zi.
Tot ce îmi doresc pentru tine e ca să nu regreți nimic. De multe ori acționăm pe moment, ne supărăm, ne enervăm și irosim timpul stând certați.
Vreau să iubești viața, cu bune și rele dar să fii mereu dispus să FII pentru alții. “Dacă m-aș întoarce ‘napoi”… Nu. Învață să crezi că nu mai poți privi înapoi că, oricum nu mai poți face nimic. Ia-o de la capăt. Mai tare, mai bun…
Vreau să nu renunți niciodată doar pentru că e greu. Ne luptăm prea mult cu orgoliu. Hai s-o încetăm. Ne rănește prea mult acea capcană și ne împiedică sentimentele, degeaba.

Hai să ne motivăm! Hai să ne dăm seama că deși purtăm poveri, cruci diferite, tot oameni suntem. Hai să ne apreciem, acum…

Te rog, spune-mi ceva…

Am ajuns la un punct în care simt că nu mai pot. Aștept de atâta timp să mi se răspundă la o anumită rugăciune.. și-am obosit… Mă doare că nu pot face altceva decât să aștept. Nu știu daca ți s-a întâmplat vreodată să privești în sus și să vezi că Cerul tace. Că parcă strigi în zadar. Că pare că auzi doar ecoul vocii tale… E greu când ți se pare că Dumnezeu nu te ascultă, nu îți spune nimic…

Și totuși, toate sunt cu un rost. Nu voi putea înțelege niciodată tăcerea Cerului dar mă încred în El pentru că e singurul lucru care mă mai face să privesc înainte. A trebuit să cred că oamenii mereu vor găsi subiecte de discuții despre alții în loc să îi ajute prin rugăciune. Să încerce măcar.

Am nevoie, am nevoie să privești către mine și să-mi spui ceva, Doamne… te rog.

Vă mulțumesc

Mulțumesc acelor persoane care m-au iubit dintotdeauna arătând compasiune, dragoste, înțelegere și bunătate față de mine.
Mulțumesc pentru că mulți au avut grijă de mine purtându-mă mereu la pieptul lor și în rugăciunile pe care le înălțau.
Mulțumesc pentru acei oameni care mi-au schimbat viața și mi-au arătat că există speranță. M-au întrebat dacă ma simt bine și au sacrificat din timpul lor pentru mine. Efectiv, le-a păsat de mine.
Nu cred că aș fi devenit persoana care sunt acum fără critici, dar și încurajări. Unii au știut să îmi șteargă lacrimile…alții le-au provocat.
Mulțumesc pentru toate zâmbetele, îmbrățișările pe care le primesc și care mă surprind de fiecare dată.
Sunt recunoscătoare pentru fiecare clipă în care am simțit că ating Cerul cu un deget și totuși aș vrea să uit de toate momentele de tulburare care mi-au stricat liniștea.
Mulțumesc Domnului că am alături oameni care sunt ca niște stâlpuri pentru mine și sufletul meu. Se aprind, când nu mai pot să luminez așa tare. E adevărat, se numără pe degete… dar cine a zis că trebuie mai mulți pentru a fi fericit?
Mulțumesc pentru toate amintirile pe care le am cu voi, pentru că cu ele am crescut.
M-ați motivat să fiu o minune pentru alții, doar pentru că voi sunteți de fapt, minunea mea.
Am pierdut multe relații pentru că, probabil, nu am știut să lupt și să ofer îndeajuns. Mă doare. M-a durut. Dar m-ați învățat că viața merge mai departe și că singura mea țintă este El!
Alerg către El, pentru El…
Mulțumesc pentru anii pe care îi am și că mi-ați fost alături mereu! Vă iubesc mult!

Și dacă tot e începutul lui Decembrie…

Îmi doresc ca nici o iarnă să nu fie prea rece pentru tine astfel încât sufletul tău să nu fie compromis cumva.

Îmi doresc ca să privești cu ochii acelui visător care știe să își pună încrederea în propriile puteri ca să poată vedea cu claritate, speranță și cu zâmbetul pe buze acea nouă primăvară…

Îmi doresc să ai parte de îmbrățișări ca să-ți amintești că e atât de frumos să ai un loc cald în care să te dezgheți și în care să simti căldura unui om…

Îmi doresc să privești Cerul în fiecare zi deși răsăritul nu pare ca atare și chiar dacă apusul se grăbește.

Îmi doresc să faci față gerului de afară cu razele de soare din ochii tăi și să reușești să ajungi la acel capăt al lumii unde soarele nu răsare niciodată, purtând cu tine o fărâmătură din ce înseamnă lumină, căldură, speranță, iubire..

Îmi doresc să nu te uiți ‘napoi crezând că era mai bine toamna ci să prețuiești clipa, crezând că  poate aduce fericire, împlinire, chiar și iarna.

Îmi doresc să porți de grijă sufletului tău. Să încălzești pe alții la rândul tău…și să uiți că iarna e frig!

Rugăciunea sufletului meu

Îmi cer iertare pentru că nici astăzi nu am știut să fiu așa cum știi Tu că trebuie să fim cu toții dar vreau să Îți mulțumesc pentru că în ciuda nepăsării mele, m-ai trezit. De fiecare dată când mă trezesc bine-dispusă știu că afară e înnorat, pentru că Tu știi că îmi place acest fel de vreme. Știi că iubesc soarele dar prefer norii. Știi că iubesc vara deși m-am născut iarna. Totuși îmi place toamna pentru că fără culorile ei n-ar fi la fel. Îți cer iertare pentru că de fiecare dată când mă ridic din pat fac altceva în loc să stau de vorbă cu Tine. Pe Tine te las mai la urmă pentru că știu că nu te superi și mă iubești oricum. Cumva parcă profit de Tine și mă joc crezând că e “normal” ce fac. Dar nu e… Vreau să mă ierți pentru că am nevoie de iertarea Ta. Mă supăr pe Tine pentru că fiind cel mai bun Prieten al meu mă aștept să nu mă lași să mă consum în deznădejdea mea și atunci când am cel mai mult nevoie de un sprijin și nu e nimeni. Dar Tu mă lași și prin asta îmi dovedești că nu-Ți pasă și că mă abandonezi…și Tu, împreună cu ceilați. Am înțeles totuși că lași să vină peste mine aceste stări pentru că, fără, n-aș putea să văd alinarea și blândețea Ta. Mă lași pentru că vrei să vezi cum reacționez și doar așa știi că pot deveni tare.

Uneori mă simt atât de departe de Cer și simt că poate nu-l voi atinge niciodata din cauza mea. Pentru că n-am știut să trăiesc. Să iubesc. Să mă rog. Să iert. Să Îți mulțumesc. Să Te iubesc. Mi-ai lipsit de multe ori și mi-e dor de Tine. Nu înțeleg multe aici și chiar din Cuvântul Tău. Știu că e o scrisoare de dragoste care Ți-a luat, totuși, ceva timp… Primul lucru pe care vreau să-L fac atunci când Te voi vedea e să Îți dau o îmbrățișare, dar din aia luuungă pentru că meriți. M-ai făcut într-un fel ciudat și de multe ori nu știu să îmi arat dragostea față de ceilalți dar pe Tine, pe Tine Te iubesc mult. Știi cum sunt. Încăpățânată, fragilă, sensibilă. Și dincolo de toate M-ai privit cu ochii umezi pentru că Ți-e milă…

De multe ori stau și mă gândesc cum oameni nu pot să creadă în Tine. E ceva absurd. Dai prea multe semne. Te arăți în orice lucru și în orice fel. Faci, efectiv, minuni. Probabil cred dar sunt supărați pe Tine. Nu știu. Eu vreau ca Tu să te folosești de mine pentru că vreau să fim cât mai mulți acolo, la Tine, și să facem de rușine Răul. Ești minunat. Mi-ai dat multe. Am reușit să adun câteva reușite și astea Ți le-am adus de fiecare dată înaintea Ta pentru că am vrut să Îți fac un cadou. Nu știu când e ziua Ta dar cred că atunci când un om se întoarce la Tine, cu fața spre Tine, sărbătorești și asta Îți mai adaugă un an la infiniții ani pe care Îi ai.

Îmi cer iertare pentru neputința mea și slăbiciunile mele. Iartă-mă pentru că păcătuiesc. Te rog, mai învață-mă… Uneori nici nu îmi vine să mă rog și asta știu că Te întristează așa ca nefericirea mea. Sunt fericită, știi, dar uneori simt că într-un fel sau altul cade lumea peste mine și mă simt frântă. Culmea că Tu vii când mă aștept cel mai puțin și îmi oferi mâna Ta ca să ne ridicăm împreună. Pentru că așa fac doi prieteni buni. Mi-ai dat mereu de mâncare. O pernă. Mai multe haine. Și aș putea zice că m-ai făcut chiar bogată. Mă gândesc totuși la cei care n-au nimic și mă întreb de ce au ajuns așa…Tu ai răspunsurile în palma Ta și nu e nevoie să mi le dai…neapărat. Te iubesc și cu și fără răspunsuri la rugăciuni.

Sunt atât de multe pe care vreau să Ți le zic dar Tu poți sta treaz, eu nu. Mă odihnesc puțin și apoi vorbim iarăși. Te rog să mă încurajezi și să mă ții strânsă de Tine ca să nu plec niciodată de la Tine. Fii refugiul meu la care să alerg când mă simt singură și fără putere. Șterge-mi lacrimile sau plângi împreună cu mine. Fă-mă să răd. Pune-Ți și Tu capul pe pernă. Ai grijă de Tine.

Te iubesc.                                                                                                                                   -Irene

Ceea ce sunt

Faptul că sunt un om nu mă justifică să fiu ca ceilalți. Sunt suflet, mai întâi de toate. Am în mine ceea ce ai și tu. Trăiri. Nu vreau să încerc să impresionez pe nimeni pentru că oricât de tare sau puțin mi-aș dori știu că voi eșua. Nu sunt aici pentru a te învăța cum să trăiești. Nici măcar eu nu știu. Nu vreau să îți impun opiniile mele sau gândurile mele. Vreau să împărtășesc viața. Vreau să privesc cu tine trecutul, prezentul și viitorul nu neapărat ca să schimb ceva ci să văd cât de mult am evoluat si cât am apreciat tot ce am avut până acum. Nu sunt în stare să dau lecții de viață pentru că sunt încă la început dar știu să îți dau o vorbă bună, un zâmbet, o iubire, un curaj, o mână. Ceea ce m-a format pe mine, până în prezent, au fost dezamăgirile, luptele, criticele și mustrările. Am învățat să iau fiecare dimineață ca o nouă șansă. O șansă pentru a fi mai bună decât eram ieri. Dacă mă întrebi de ce zâmbesc mereu, îți voi răspunde pur și simplu: “pentru că nu am de ce să mă plâng”. Dacă ești curios să știi ce e în mine atunci când tac, vei rămâne curios pentru că nu îți voi spune. Unele lucruri le țin pentru mine, în mine. Unele lucruri le știu doar eu și mă lupt cu mine ca să le țin. Asta e, o furtună mare se vede din depărtare. Așa că, dacă cumva mă vezi liniștită…e pentru că e soare. Recunosc că uneori am luat decizii fără să mă gândesc, pe loc și poate că astea pân la urmă m-au adus aici dar sunt și o fire care stă zile întregi să mediteze. Îmi place să văd doar partea pozitivă dar cu anii, am învățat că toate lucrurile se văd în 3D deci, am devenit și realistă. Sunt rațională dar dacă răscolești în mintea mea, în sufletul meu, în sentimentele mele, mă topesc de prea multe emoții. Dacă e să mă cert cu cineva, prefer să ascult. Îmi doresc să rezolv lucrurile cu calm și să analizez bine înainte de a trage o linie, o concluzie. Câteodată nici eu nu mă înțeleg. Nu înțeleg stările mele și ce le-a provocat. Îmi place să aud o vorbă caldă, zisă realmente din inimă. Iubesc să văd iubirea adevărată. Aceea care nu se măsoară în timp sau spațiu. Ba chiar visez la așa ceva. Deși nemulțumirea mea a ajuns la culmi foarte înalte, mereu mi-a plăcut să privesc marea, răsăritul, anotimpurile, oamenii. Trăiesc cu vise în mine care vor să ajungă dincolo de ocean. Îmi place să am speranță și să cred că toate, bune sau rele îsi au rostul.

Sunt un om care vrea să trăiască din iubire, cu iubire și pentru iubire. Sunt acel fel de om care vrea să ajute, să vindece și să fie o rază de soare pentru viața celui de lângă mine, indiferent de cine ar fi.

Știu că pot.

Un strop de fericire

De prea multe ori ne mințim singuri spunându-ne că am găsit fericirea. Și credem că o găsim în oameni. În visuri împlinite. În planurile pe care ni le propunem la începutul anului. În carieră. În multe, multe lucruri. Dar de fapt habar n-avem ce înseamnă. Suntem convinși ca o merităm, dar o luăm prea superficial.

Fericirea nu înseamnă să răzi sau să zambești 24 ore din 24. Înseamnă să te trezești dimineața, să mulțumești pentru că ți-a fost dăruită o nouă zi și să păstrezi în suflet zâmbetul pe care El ți-l provoacă. Fericirea e atunci când te afli în cea mai proastă stare, cu o minte plină de pesimism și totuși încerci să te scuturi singur de acele gânduri pe care tu ți le-ai creat pentru că oricum nimic nu are valoare în fața fericirii. Mai știi ce ar putea să însemne? O lacrimă. Purtăm în suflet dezamăgiri, răni și lovituri care au rupt câteva bucățele din inima noastră. Ajungem la o anumită limită în care tot ce mai reușim să zicem e: “gata, destul”… Și apoi când suntem întrebați dacă e totul bine, răspundem că da, viața merge înainte oricum, cu sau fără noi sau, că s-ar putea mai bine. Mereu este loc pentru “și mai bine”, bineînțeles.

Fericirea nu te așteaptă după colț cu un buchet de trandafiri.

Fericirea nu o moștenești și desigur că nu ți-o va împacheta cineva făcându-ți o surpriză. Fericirea ești tu. Tu alegi fericirea. Tu lupți pentru ea. Tu ești cel care aleargă după ea. Tu trebuie să înveți și mai apoi să ști că fericirea nu caută scuze, nu înșeală, nu se preface. Nu e egoistă. Și când ajunge în viața ta, când o creezi tu parcă totul în jurul tău se schimbă. Și atunci mai apare o lacrimă. Dar nu pentru că fericirea doare ci pentru că în sfârșit o simți. Așa cum simți stropii de ploaie care nu îți provoacă nici o durere, dar tot ce fac e să se lipească de tine. Așa face fericirea… se lipește de tine și rămâne atâta timp cât știi să o păstrezi.

Ba da, găsim fericirea în oameni. Nu, dar nu “oameni” în acel sens. În sufletele lor. Descoperim că unele există pentru a alina, pentru a mângâia și sunt exact acolo pentru a ne reaminti cât suntem noi de importanți și câtă valoare avem. Uneori, ne dăm seama că a trecut chiar sub nasu’ nostru, dar ce păcat, că în acel moment căutam altceva, si oricum e prea tărziu.

Știi? Câteodată, aștepți să cadă un strop de fericire peste tine, dar adevărul e că nici tu nu știi ce te-ar putea face fericit. Și stai. Și stai. Și stai… Până pierzi toate acele picături care puteau să-ți umple viața întreagă.

Fericirea e ea. În toată simplitate ei. Cu tot farmecul ei. Cu pasul ei uneori mai rapid, uneori mai lent. Contează că pân’ la urmă va ajunge. E ea. Și asta e tot ce contează.

Chiar dacă

Chiar dacă am avut zile mai bune nu înseamnă că trebuie să le condamn pe cele în care m-am simțit derutată, cu sufletul la pământ. De multe ori în spatele acestor momente se află surprizele cele mai mari, mai frumoase și…neașteptate.

Chiar dacă s-a întămplat să pierd, a fost mereu loc pentru o victorie nouă. Deși am eșuat de-atâtea ori, am luat puterea, curajul și speranța de mână și am pornit de acolo, punând baza unui nou început.

Chiar dacă am renunțat la multe lucruri, să nu reproșez o clipă faptul că am facut-o. Poate că acel ceva nu se mai potrivea cu mine, cu viața mea.

Chiar dacă nu am știut și încă nu știu să iubesc cu o dragoste perfectă, adevărată, care nu cere nimic în schimb, totuși să încerc. Cine știe? S-ar putea ca la prima tentativă să-mi reușească. Să crească și să nu se stingă niciodată. Dacă nu, voi încerca ori de câte ori va fi necesar.

Chiar dacă sunt momente când simt că visurile mele nu vor deveni realitate, eu să lupt și să fac tot posibilul încât sa nu las vreodată sa-mi scape ceea ce mă face cu adevărat fericită. Să le protejez.

Chiar dacă e mult mai simplu să aleg ce e mai ușor, să nu o fac! Să aleg mereu ce e mai bun pentru viața mea, nu pentru că merit ci pentru că în spatele meu e Cineva care dintotdeauna se luptă ca să fiu împlinită.

Chiar dacă e “normal” să fii în rând cu lumea, să zici ce spune ea, să te comporți cum o face ea, eu totuși…să fac parte din acea “anormalitate”. O lume în care se gândește ce se spune, se spune ce se simte. Se ascultă, se privește, se zâmbește.

Chiar dacă sunt slabă, am să fiu puternică.

Chiar dacă s-ar putea să plec, drumul spre casă nu-l voi uita niciodată.

Chiar dacă viața pune obstacole, rămâne oricum o călătorie care mă va învață că până la urmă drumul parcurs m-a adus undeva. Cu un bagaj plin de sentimente, trăiri și experiențe care îmi aparțin.

Chiar dacă…mă arăt tare, am nevoie de ceilalți. Ăsta e adevărul.

Și, chiar dacă e greu, îmi voi deschide inima și voi crește o dată cu ea!