De prea multe ori ne mințim singuri spunându-ne că am găsit fericirea. Și credem că o găsim în oameni. În visuri împlinite. În planurile pe care ni le propunem la începutul anului. În carieră. În multe, multe lucruri. Dar de fapt habar n-avem ce înseamnă. Suntem convinși ca o merităm, dar o luăm prea superficial.
Fericirea nu înseamnă să răzi sau să zambești 24 ore din 24. Înseamnă să te trezești dimineața, să mulțumești pentru că ți-a fost dăruită o nouă zi și să păstrezi în suflet zâmbetul pe care El ți-l provoacă. Fericirea e atunci când te afli în cea mai proastă stare, cu o minte plină de pesimism și totuși încerci să te scuturi singur de acele gânduri pe care tu ți le-ai creat pentru că oricum nimic nu are valoare în fața fericirii. Mai știi ce ar putea să însemne? O lacrimă. Purtăm în suflet dezamăgiri, răni și lovituri care au rupt câteva bucățele din inima noastră. Ajungem la o anumită limită în care tot ce mai reușim să zicem e: “gata, destul”… Și apoi când suntem întrebați dacă e totul bine, răspundem că da, viața merge înainte oricum, cu sau fără noi sau, că s-ar putea mai bine. Mereu este loc pentru “și mai bine”, bineînțeles.
Fericirea nu te așteaptă după colț cu un buchet de trandafiri.
Fericirea nu o moștenești și desigur că nu ți-o va împacheta cineva făcându-ți o surpriză. Fericirea ești tu. Tu alegi fericirea. Tu lupți pentru ea. Tu ești cel care aleargă după ea. Tu trebuie să înveți și mai apoi să ști că fericirea nu caută scuze, nu înșeală, nu se preface. Nu e egoistă. Și când ajunge în viața ta, când o creezi tu parcă totul în jurul tău se schimbă. Și atunci mai apare o lacrimă. Dar nu pentru că fericirea doare ci pentru că în sfârșit o simți. Așa cum simți stropii de ploaie care nu îți provoacă nici o durere, dar tot ce fac e să se lipească de tine. Așa face fericirea… se lipește de tine și rămâne atâta timp cât știi să o păstrezi.
Ba da, găsim fericirea în oameni. Nu, dar nu “oameni” în acel sens. În sufletele lor. Descoperim că unele există pentru a alina, pentru a mângâia și sunt exact acolo pentru a ne reaminti cât suntem noi de importanți și câtă valoare avem. Uneori, ne dăm seama că a trecut chiar sub nasu’ nostru, dar ce păcat, că în acel moment căutam altceva, si oricum e prea tărziu.
Știi? Câteodată, aștepți să cadă un strop de fericire peste tine, dar adevărul e că nici tu nu știi ce te-ar putea face fericit. Și stai. Și stai. Și stai… Până pierzi toate acele picături care puteau să-ți umple viața întreagă.
Fericirea e ea. În toată simplitate ei. Cu tot farmecul ei. Cu pasul ei uneori mai rapid, uneori mai lent. Contează că pân’ la urmă va ajunge. E ea. Și asta e tot ce contează.
Irene Morosan 