Oameni pe cale de dispariție

Suntem înconjurați de fețe. Fie că ne plac fie că nu. Unele par să arate bine și pline de viața iar altele dau semne că viața într-un fel sau altul a fost mai dură. Așa-i că ne umplem de fericire atunci când ne mai aruncă cineva un zâmbet ? Ne simțim oarecum încântați pentru că știm că suntem noi, nu altcineva, destinatarul zâmbetului. E frumos când primim ceva. Așa, din când în când. Nu de alta, dar încă nu am întâlnit pe cineva care sa aibă obiceiul de A DA.

Sunt fețe pe care le vedem zilnic și ne-am obișnuit cu ele așa. Altele, le vedem o data la săptămână… Ca să nu zic de cele de care ne este dor, și care le întâlnim doar câteva clipe de-a lungul anilor… Ni se face dor pentru că e ceva ce nu avem lângă noi. Putem să ne bucurăm doar un pic dar știți ce e impresionant? Că deși vedem puțin acele fețe, amintirea și tot ce lasă în urma, rămâne pentru totdeauna în mintea noastră și în gândul nostru.

Îmi crește inima când văd pe cineva plângând. Îmi dau seama că de fapt, acea persoana simte și nu se ascunde în spatele lacrimilor, dimpotriva…  Îmi crește atunci când cineva, fără să facă promisiuni inutile și ireale, îți stă alături indiferent de toate. Fie că ai o stare mai bună, fie că e una din zilele tale proaste…

Greu, tot mai greu se găsesc oameni. A fi om nu înseamnă multe. De cele mai multe ori suntem doar niște persoane care nu au învățat încă cum să trăiască. Își caută identitatea într-o mască. Ce simplu!

A fi om înseamnă multe. Înseamnă să ai suflet și asta cuprinde să știi în primul rând că ai o valoare. Omul n-ar fi om fără eșecuri. Succesele le acceptăm ca pe un merit și ne convin. Mai puțin acele stări de deznădejde, singurătate, descurajare, tristețe. A fi om înseamnă să greșești, să riști, să sacrifici. Orice. Oricând. Oricum. Cu orice preț. Sentimentele? Am ajuns să “iubim” indiferența și nepăsarea crezând că așa ni se va face dreptate. Și că de fapt, NOI avem dreptate. Ne supărăm când ni se face o observație și judecăm acea persoană ca pe una care nu avea nici un drept să o facă. Ne deranjează dacă nu suntem băgați în seama sau nu ne răspunde cineva la telefon. Ne este greu să iubim pe cel de lângă noi. Nu mai știm să comunicăm între noi. Totul se face pe interes. Suntem îngrijorați. Ne-am pierdut visul.

Stați puțin! A fi om e cea mai mare binecuvântare pe care o avem. Nu am ajuns să prețuim atât de mult acest dar…asta-i adevărul. Și totuși a fi om înseamnă să ai vise, așteptări. Să lupți când ți se cere să o faci și să aștepți în tăcere atunci când e deja totul pregătit. Înseamnă să ai un țel. Înseamnă să te trezești dimineața și să zici: “bună dimineața”, pentru că doar noi, oamenii o putem spune. A fi om cere mult. Cere investiție și timp. Cere lacrimi și nopți nedormite. Cere efort și voință. Cere răbdare. Cere disponibilitate atunci când o mână are nevoie de mâna ta. Cere o vorbă bună atunci când cineva a uitat ce înseamnă fericirea…

E greu să fii om pentru că e greu să ai multe pe cap. În minte. În suflet. În inimă. Tu ce zici, ai vrea să fii om?

Chiar dacă

Chiar dacă am avut zile mai bune nu înseamnă că trebuie să le condamn pe cele în care m-am simțit derutată, cu sufletul la pământ. De multe ori în spatele acestor momente se află surprizele cele mai mari, mai frumoase și…neașteptate.

Chiar dacă s-a întămplat să pierd, a fost mereu loc pentru o victorie nouă. Deși am eșuat de-atâtea ori, am luat puterea, curajul și speranța de mână și am pornit de acolo, punând baza unui nou început.

Chiar dacă am renunțat la multe lucruri, să nu reproșez o clipă faptul că am facut-o. Poate că acel ceva nu se mai potrivea cu mine, cu viața mea.

Chiar dacă nu am știut și încă nu știu să iubesc cu o dragoste perfectă, adevărată, care nu cere nimic în schimb, totuși să încerc. Cine știe? S-ar putea ca la prima tentativă să-mi reușească. Să crească și să nu se stingă niciodată. Dacă nu, voi încerca ori de câte ori va fi necesar.

Chiar dacă sunt momente când simt că visurile mele nu vor deveni realitate, eu să lupt și să fac tot posibilul încât sa nu las vreodată sa-mi scape ceea ce mă face cu adevărat fericită. Să le protejez.

Chiar dacă e mult mai simplu să aleg ce e mai ușor, să nu o fac! Să aleg mereu ce e mai bun pentru viața mea, nu pentru că merit ci pentru că în spatele meu e Cineva care dintotdeauna se luptă ca să fiu împlinită.

Chiar dacă e “normal” să fii în rând cu lumea, să zici ce spune ea, să te comporți cum o face ea, eu totuși…să fac parte din acea “anormalitate”. O lume în care se gândește ce se spune, se spune ce se simte. Se ascultă, se privește, se zâmbește.

Chiar dacă sunt slabă, am să fiu puternică.

Chiar dacă s-ar putea să plec, drumul spre casă nu-l voi uita niciodată.

Chiar dacă viața pune obstacole, rămâne oricum o călătorie care mă va învață că până la urmă drumul parcurs m-a adus undeva. Cu un bagaj plin de sentimente, trăiri și experiențe care îmi aparțin.

Chiar dacă…mă arăt tare, am nevoie de ceilalți. Ăsta e adevărul.

Și, chiar dacă e greu, îmi voi deschide inima și voi crește o dată cu ea!

Acel zâmbet despre care nu vorbește nimeni

Te-am privit de-atâtea ori așteptând să găsesc un motiv, unul pentru a nu renunța niciodată la el, da, știi tu. La zâmbetul acela. Și ciudat că am găsit sute, doar ca să stau cu mâinile încrușiate să îl admir.

Acela care, dimineața, nu își arată oboseala dar încearcă să facă față tuturor.

Acela care nu are nevoie de prea mult spectacol, teatru sau oameni pentru a fi lăudat.

Acela care știe despre spontaneitate, naturalețe, simplitate și totodată știe cât de bogați sunt oamenii care-l oferă și cei care-l primesc.

E vorba despre zâmbetul pe care îl poți întâlni pe stradă și de acela care îl arăți unui străin.

E acela care mai întâi de toate te face puternic. Da, pe tine. Îți repetă că, deși te doare, ești supărat, dezamăgit, el nu reușește să stea ascuns așteptând ca să-ți treacă. Te surprinde și nici măcar nu-ți dai seamă că are o putere, într-adevăr extraordinară.

Cine a zis că nu e acel zâmbet care știe să emoționeze? Acela care aduce o lacrimă de fericire, pentru că e tot ce aveai nevoie, de multă, multă vreme.

Acela care iase când auzi vocea bunicului sau a tatălui. Sau atunci când privești o fotografie puțin ștearsă de timp. Acela care efectiv vede iertare in ochii copiilor, iubire în mânuțele lor atunci când au nevoie de tine, mângâiere când îți spune: “mami, să știi că te iubesc!”. Acela care te încurajează pentru simplul fapt că e ceva pozitiv. Parcă te ajută să mai ai speranță.

Acela care stă și se uită. Se miră. Iese deși plouă. Simte. Învață cu timpul că nu e nimic mai valoros, că totul poate să înceapă de la un zâmbet. Nici nu îți poți imagina câți oameni au văzut zâmbetul tău. Probabil unii au rămas copleșiți. Altora poate că nu le-a plăcut. Un secret? Tot ce vine din inimă e bine primit.

E atât de molipsitor încât e greu să renunți și să nu lupți încă o dată…ca să-l vezi.

Și mai vrei, și mai vrei… pentru că nu poți trăi fără el.

E acela care provoacă fiori și te încălzește instantaneu pentru că îi pasă. Pentru că arată căldura sufletului tău.

E singurul care îți spune să mai rămâi. Îți mai dă o șansă.

Un zâmbet este adesea esenţialul. Eşti plătit cu un zâmbet. Eşti răsplătit cu un zâmbet. Eşti însufleţit de un zâmbet. Și mai ceva, zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău!

Acel zâmbet despre care nu vorbește nimeni, îl ai chiar tu, acum!