Ce îți doresc eu în fiecare zi…

Deși nu am scris eu aceste versuri s-ar putea să vă fie de folos, cândva, undeva

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul
obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași
traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbește cu
oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui
vârtej de emoții, acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul său; cine
nu riscă certul pentru încert pentru a-și îndeplini un vis; cine
nu-și permite măcar o dată în viată să nu asculte sfaturile
“responsabile”. Moare câte puțin cine nu călatoreste; cine nu
citește; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă si
detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine
abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă
de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă
cunoaște întrebarea. Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne
întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendidă.

Totul depinde de cum o traim…

Dacă va fi sa te
înfierbânți, înfierbântă-te la soare. Dacă va fi să înșeli,
înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie. Dacă va
fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi sa furi, fură
o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți
foame, simte foame de iubire.

Dacă va fi să dorești să fii fericit,
dorește-ți în fiecare zi…

Pablo Neruda

Ceea ce sunt

Faptul că sunt un om nu mă justifică să fiu ca ceilalți. Sunt suflet, mai întâi de toate. Am în mine ceea ce ai și tu. Trăiri. Nu vreau să încerc să impresionez pe nimeni pentru că oricât de tare sau puțin mi-aș dori știu că voi eșua. Nu sunt aici pentru a te învăța cum să trăiești. Nici măcar eu nu știu. Nu vreau să îți impun opiniile mele sau gândurile mele. Vreau să împărtășesc viața. Vreau să privesc cu tine trecutul, prezentul și viitorul nu neapărat ca să schimb ceva ci să văd cât de mult am evoluat si cât am apreciat tot ce am avut până acum. Nu sunt în stare să dau lecții de viață pentru că sunt încă la început dar știu să îți dau o vorbă bună, un zâmbet, o iubire, un curaj, o mână. Ceea ce m-a format pe mine, până în prezent, au fost dezamăgirile, luptele, criticele și mustrările. Am învățat să iau fiecare dimineață ca o nouă șansă. O șansă pentru a fi mai bună decât eram ieri. Dacă mă întrebi de ce zâmbesc mereu, îți voi răspunde pur și simplu: “pentru că nu am de ce să mă plâng”. Dacă ești curios să știi ce e în mine atunci când tac, vei rămâne curios pentru că nu îți voi spune. Unele lucruri le țin pentru mine, în mine. Unele lucruri le știu doar eu și mă lupt cu mine ca să le țin. Asta e, o furtună mare se vede din depărtare. Așa că, dacă cumva mă vezi liniștită…e pentru că e soare. Recunosc că uneori am luat decizii fără să mă gândesc, pe loc și poate că astea pân la urmă m-au adus aici dar sunt și o fire care stă zile întregi să mediteze. Îmi place să văd doar partea pozitivă dar cu anii, am învățat că toate lucrurile se văd în 3D deci, am devenit și realistă. Sunt rațională dar dacă răscolești în mintea mea, în sufletul meu, în sentimentele mele, mă topesc de prea multe emoții. Dacă e să mă cert cu cineva, prefer să ascult. Îmi doresc să rezolv lucrurile cu calm și să analizez bine înainte de a trage o linie, o concluzie. Câteodată nici eu nu mă înțeleg. Nu înțeleg stările mele și ce le-a provocat. Îmi place să aud o vorbă caldă, zisă realmente din inimă. Iubesc să văd iubirea adevărată. Aceea care nu se măsoară în timp sau spațiu. Ba chiar visez la așa ceva. Deși nemulțumirea mea a ajuns la culmi foarte înalte, mereu mi-a plăcut să privesc marea, răsăritul, anotimpurile, oamenii. Trăiesc cu vise în mine care vor să ajungă dincolo de ocean. Îmi place să am speranță și să cred că toate, bune sau rele îsi au rostul.

Sunt un om care vrea să trăiască din iubire, cu iubire și pentru iubire. Sunt acel fel de om care vrea să ajute, să vindece și să fie o rază de soare pentru viața celui de lângă mine, indiferent de cine ar fi.

Știu că pot.

Un strop de fericire

De prea multe ori ne mințim singuri spunându-ne că am găsit fericirea. Și credem că o găsim în oameni. În visuri împlinite. În planurile pe care ni le propunem la începutul anului. În carieră. În multe, multe lucruri. Dar de fapt habar n-avem ce înseamnă. Suntem convinși ca o merităm, dar o luăm prea superficial.

Fericirea nu înseamnă să răzi sau să zambești 24 ore din 24. Înseamnă să te trezești dimineața, să mulțumești pentru că ți-a fost dăruită o nouă zi și să păstrezi în suflet zâmbetul pe care El ți-l provoacă. Fericirea e atunci când te afli în cea mai proastă stare, cu o minte plină de pesimism și totuși încerci să te scuturi singur de acele gânduri pe care tu ți le-ai creat pentru că oricum nimic nu are valoare în fața fericirii. Mai știi ce ar putea să însemne? O lacrimă. Purtăm în suflet dezamăgiri, răni și lovituri care au rupt câteva bucățele din inima noastră. Ajungem la o anumită limită în care tot ce mai reușim să zicem e: “gata, destul”… Și apoi când suntem întrebați dacă e totul bine, răspundem că da, viața merge înainte oricum, cu sau fără noi sau, că s-ar putea mai bine. Mereu este loc pentru “și mai bine”, bineînțeles.

Fericirea nu te așteaptă după colț cu un buchet de trandafiri.

Fericirea nu o moștenești și desigur că nu ți-o va împacheta cineva făcându-ți o surpriză. Fericirea ești tu. Tu alegi fericirea. Tu lupți pentru ea. Tu ești cel care aleargă după ea. Tu trebuie să înveți și mai apoi să ști că fericirea nu caută scuze, nu înșeală, nu se preface. Nu e egoistă. Și când ajunge în viața ta, când o creezi tu parcă totul în jurul tău se schimbă. Și atunci mai apare o lacrimă. Dar nu pentru că fericirea doare ci pentru că în sfârșit o simți. Așa cum simți stropii de ploaie care nu îți provoacă nici o durere, dar tot ce fac e să se lipească de tine. Așa face fericirea… se lipește de tine și rămâne atâta timp cât știi să o păstrezi.

Ba da, găsim fericirea în oameni. Nu, dar nu “oameni” în acel sens. În sufletele lor. Descoperim că unele există pentru a alina, pentru a mângâia și sunt exact acolo pentru a ne reaminti cât suntem noi de importanți și câtă valoare avem. Uneori, ne dăm seama că a trecut chiar sub nasu’ nostru, dar ce păcat, că în acel moment căutam altceva, si oricum e prea tărziu.

Știi? Câteodată, aștepți să cadă un strop de fericire peste tine, dar adevărul e că nici tu nu știi ce te-ar putea face fericit. Și stai. Și stai. Și stai… Până pierzi toate acele picături care puteau să-ți umple viața întreagă.

Fericirea e ea. În toată simplitate ei. Cu tot farmecul ei. Cu pasul ei uneori mai rapid, uneori mai lent. Contează că pân’ la urmă va ajunge. E ea. Și asta e tot ce contează.

Am nevoie de tine

Ți-a mai zis cineva înainte? Simt să-ți spun eu, acum, aici.

Am nevoie de tine pentru că datorită ție reușesc să fiu întotdeauna o persoana mai bună. O persoană completă. Diferită. Una care dă efectiv ce are. Una căruia nu îi este frică să spună ceea ce gândește. Una care se simte într-adevăr ea, fără să se ascundă în spatele unei măști. Și… e atât de minunat când pot să scot cea mai bună versiune a mea.

Am nevoie de tine pentru că doar tu ești în stare să-mi înțelegi cuvintele. Tăcerea. Atitudinea. Răspunsurile. Alegerile. Gândurile. Culmea că se întâmplă ca să fii tu cel care să asculte poveștile mele și care să nu mă întrerupă doar de dragul de a mă vedea așa de încântată și plină de pasiune în timp ce povestesc.

Am nevoie de tine pentru că mă faci să uit de lume, de oameni, de probleme pentru o clipă și mă lași să gust din ceea ce înseamnă fericire. Puterea ta, curajul tău, siguranța ta, îmi dă motiv să mă simt specială și binecuvântată. Faptul că râzi când încerc să fiu comică, ironică, dar nu-mi reușește, mă ajută să am încredere în mine doar pentru că ai tu.

Am nevoie de tine pentru că pot să mă bazez pe tine. Pentru că pot să îți spun tot și să nu mă simt judecată. Pentru că ești cea mai deosebită persoană pe care o cunosc și pentru că nu aș vrea să-mi scape niciodată din mâini ceva atât de unic.

Știi de ce mai am nevoie de tine? Pentru că poți face ca viața unui om să fie mai frumoasă. În special a mea. Am nevoie pentru că vreau să cresc împreună cu tine. Pentru că pot învăța multe și putem să învățăm multe.

Am nevoie de tine pentru că dacă nu pot eu ceva, automat poți tu. De fapt, ce nu poți tu?

Am nevoie de tine nu înseamnă atunci când vreau să satisfac o plăcere de a mea pe moment. Înseamnă totdeauna. Înseamnă că voi simți mereu necesitatea de a privi la tine. Înseamnă că voi încerca de fiecare dată să te pun înaintea mea și să nu las ca ceva să-ți lipsească.

Am nevoie de tine când cad, mă ridic, merg înainte și zâmbesc. Am nevoie de tine pentru că diminețile par mai frumoase dacă ești tu…

Am nevoie de tine.

Chiar dacă

Chiar dacă am avut zile mai bune nu înseamnă că trebuie să le condamn pe cele în care m-am simțit derutată, cu sufletul la pământ. De multe ori în spatele acestor momente se află surprizele cele mai mari, mai frumoase și…neașteptate.

Chiar dacă s-a întămplat să pierd, a fost mereu loc pentru o victorie nouă. Deși am eșuat de-atâtea ori, am luat puterea, curajul și speranța de mână și am pornit de acolo, punând baza unui nou început.

Chiar dacă am renunțat la multe lucruri, să nu reproșez o clipă faptul că am facut-o. Poate că acel ceva nu se mai potrivea cu mine, cu viața mea.

Chiar dacă nu am știut și încă nu știu să iubesc cu o dragoste perfectă, adevărată, care nu cere nimic în schimb, totuși să încerc. Cine știe? S-ar putea ca la prima tentativă să-mi reușească. Să crească și să nu se stingă niciodată. Dacă nu, voi încerca ori de câte ori va fi necesar.

Chiar dacă sunt momente când simt că visurile mele nu vor deveni realitate, eu să lupt și să fac tot posibilul încât sa nu las vreodată sa-mi scape ceea ce mă face cu adevărat fericită. Să le protejez.

Chiar dacă e mult mai simplu să aleg ce e mai ușor, să nu o fac! Să aleg mereu ce e mai bun pentru viața mea, nu pentru că merit ci pentru că în spatele meu e Cineva care dintotdeauna se luptă ca să fiu împlinită.

Chiar dacă e “normal” să fii în rând cu lumea, să zici ce spune ea, să te comporți cum o face ea, eu totuși…să fac parte din acea “anormalitate”. O lume în care se gândește ce se spune, se spune ce se simte. Se ascultă, se privește, se zâmbește.

Chiar dacă sunt slabă, am să fiu puternică.

Chiar dacă s-ar putea să plec, drumul spre casă nu-l voi uita niciodată.

Chiar dacă viața pune obstacole, rămâne oricum o călătorie care mă va învață că până la urmă drumul parcurs m-a adus undeva. Cu un bagaj plin de sentimente, trăiri și experiențe care îmi aparțin.

Chiar dacă…mă arăt tare, am nevoie de ceilalți. Ăsta e adevărul.

Și, chiar dacă e greu, îmi voi deschide inima și voi crește o dată cu ea!

Acel zâmbet despre care nu vorbește nimeni

Te-am privit de-atâtea ori așteptând să găsesc un motiv, unul pentru a nu renunța niciodată la el, da, știi tu. La zâmbetul acela. Și ciudat că am găsit sute, doar ca să stau cu mâinile încrușiate să îl admir.

Acela care, dimineața, nu își arată oboseala dar încearcă să facă față tuturor.

Acela care nu are nevoie de prea mult spectacol, teatru sau oameni pentru a fi lăudat.

Acela care știe despre spontaneitate, naturalețe, simplitate și totodată știe cât de bogați sunt oamenii care-l oferă și cei care-l primesc.

E vorba despre zâmbetul pe care îl poți întâlni pe stradă și de acela care îl arăți unui străin.

E acela care mai întâi de toate te face puternic. Da, pe tine. Îți repetă că, deși te doare, ești supărat, dezamăgit, el nu reușește să stea ascuns așteptând ca să-ți treacă. Te surprinde și nici măcar nu-ți dai seamă că are o putere, într-adevăr extraordinară.

Cine a zis că nu e acel zâmbet care știe să emoționeze? Acela care aduce o lacrimă de fericire, pentru că e tot ce aveai nevoie, de multă, multă vreme.

Acela care iase când auzi vocea bunicului sau a tatălui. Sau atunci când privești o fotografie puțin ștearsă de timp. Acela care efectiv vede iertare in ochii copiilor, iubire în mânuțele lor atunci când au nevoie de tine, mângâiere când îți spune: “mami, să știi că te iubesc!”. Acela care te încurajează pentru simplul fapt că e ceva pozitiv. Parcă te ajută să mai ai speranță.

Acela care stă și se uită. Se miră. Iese deși plouă. Simte. Învață cu timpul că nu e nimic mai valoros, că totul poate să înceapă de la un zâmbet. Nici nu îți poți imagina câți oameni au văzut zâmbetul tău. Probabil unii au rămas copleșiți. Altora poate că nu le-a plăcut. Un secret? Tot ce vine din inimă e bine primit.

E atât de molipsitor încât e greu să renunți și să nu lupți încă o dată…ca să-l vezi.

Și mai vrei, și mai vrei… pentru că nu poți trăi fără el.

E acela care provoacă fiori și te încălzește instantaneu pentru că îi pasă. Pentru că arată căldura sufletului tău.

E singurul care îți spune să mai rămâi. Îți mai dă o șansă.

Un zâmbet este adesea esenţialul. Eşti plătit cu un zâmbet. Eşti răsplătit cu un zâmbet. Eşti însufleţit de un zâmbet. Și mai ceva, zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău!

Acel zâmbet despre care nu vorbește nimeni, îl ai chiar tu, acum!

Câteodată aș avea atâtea de multe de spus…

Aș vorbi, aș povesti, aș relua de la capăt tot ce-am zis până atunci și aș începe iarăși. Aș vrea să fiu ascultată. Toți o vrem. Toți avem nevoie. Aș vrea să îmi descriu sentimentele. Să arăt puterea mea, forța mea. Să stau până târziu încercând să-mi amintesc cum s-a petrecut ziua, care abia s-a terminat. Să trag o linie și să mă bucur de biruințele și împlinirile mele. Pe de altă parte să învăț din eșecurile care le-am provocat eu. Aș vrea să povestesc despre dimineața tulburată în care m-am trezit târziu și din cauza timpului n-am avut parte de cappuccino obișnuit. M-am îmbrăcat rapid, fără a realiza cu ce. Apropo, uneori te asortezi și descoperi combinații geniale când ești grăbit. Am fugit spre stația de autobuz, am urcat și iată ce dimineață minunată! Să nu vorbim de faptul că mai ajung acasă obosită și tot ce vreau e să dorm și uneori să nu fac nimic. Vezi? Aș vrea să îți povestesc despre așa dimineți, care se întămplă să le am. Dar așa de mult aș dori să îți imaginezi și acele dimineți în care mă trezesc atât de bine și odihnită încât întreagă zi pare să fie o bomboană. Îți dai seama că sunt frumoase zilele cu soare, cele în care se vede mai puțin, oh și alea în care plouă și simți acel aer mai nou, mai proaspăt. Aș vrea să-ți spun cum mi-a fost la școală, la muncă. Cu ce mâncare aș vrea să mă desfăt. Ce carte aș putea citi săptămâna asta asta. Ce prăjitură aș putea face pentru o prietenă. Sau ce cadou aș putea cumpăra lui X că acuși e ziua lui.

Mi-e dor…și câteodată aș avea atâtea de multe de spus, încât parcă e mai ușor să taci și să asculți pe alții. Să asculți înseamnă să înțelegi, să încerci să găsești o soluție dacă se ivește o problemă, să spui o vorbă potrivită la momentul potrivit, să îți arăți spontaneitatea și să propui ceva. Să asculți înseamnă să simți, să dai un sfat, să ajuți și făcând asta te vei înalța pe tine.

Mi-e dor. E nevoie și se simte lipsa de oameni care știu să asculte. Care știu să se intereseze de tine. Care știu să îți aducă un zâmbet prin simplitate. Mi-e dor să îmi povestesc copilăria, aventurile. Să povestesc despre oameni și despre cât de frumoși sunt.

Dacă tot ai ajuns până aici, fii un om care își face timp să asculte. Care să spună ce are de spus chiar și când nu e întrebat. Știi? Uneori e atât de fain să dai de astfel de oameni. Să vezi cu adevărat trăirile lui…

Când ajungi să aștepți dincolo de timp

Am simțit cum toamna trecea pe lângă mine, atingându-mă și lăsând în urma ei acel sentiment de nostalgie și în același timp, de mister. Am văzut cum frunzele imbrățișau crengile copacilor de pe bulevard, pentru ultima dată, alunecând jos. Am simțit căldura culorilor care mă desprindea, măcar o clipă de lumea reală și mă purta pe un covor alcătuit de cele mai aurii, roșii și deosebite frunze, într-o lume paralelă. Oh, nu. Toamna nu a adus acele senzații de singurătate, tristețe, răcoare și melancolie. Ea a fost cea care s-a străduit să mă încânte prin intensitatea ei. Datorită ei, am avut privilegiul de a cunoaște frumusețea care s-a dovedit a fi atât de simplă. Doar ea a știut să-mi amintească de binecuvântarile pe care le-am primit. Și e cea care îmi amintise cam de câte ori am repetat ”promit că data viitoare voi fi mai mulțumitoare, mai recunoscătoare!”  Dar…

Am observat că toamna era pe sfârșite iar eu, neastâmpărată și fașcinată de primi fulgi de zăpadă, stăteam la geam, încălzită de focul ce ardea în casă. Trecuseră sărbătorile, trecuseră zilele, lunile. Bucuria acelei armoni care mă înconjura mă făcea să uit de toate și mă simțeam bine. Chiar bine. Realizasem că fiecare zi merită o șansă. Ioi, asta ar înseamna? Să accepți ziua așa cum o îngăduie El. Să o respecți, să te ridici împotriva lucrurilor care te îndepărtează de adevăr și să duci mai departe scopurile tale. Nu lovind în ea și disprețuind-o pentru că “Oh, vor veni zile mai bune”.  Înseamnă efectiv, s-o trăiești.  Ajunsese și primăvara aducând cu ea speranță, viață și vise. Comic că nici în acele circumstanțe în care domnea nădejdea inima mea nu gasea acea mulțumire. Păcat. Există un ocean de motive. Sunt atâtea pentru care să mulțumești. Trist că în ciuda confortului meu… El aștepta. Mă aștepta de atâta timp. Păcat că am provocat atâta durere și dezamăgire în inima Omului care m-a iubit dintotdeauna. Și pentru ce? Pentru că îmi era prea greu să arât recunoștința mea și nu simțeam nici o atragere de cuvântul ”mulțumesc”. De parcă mi s-ar cuveni ceva.  Acei ochi umezi care mă priveau, plini de glorie și de sentimente  îmi mai dădeau o șansă. Da, El mi-ar da și a treia, și a patra, și a cincea șansă… O răbdare care nu are nevoie de explicații…Aștepta ca să rostesc câteva cuvinte  atunci când măncam acele prăjiturele delicioase. Sau,  când mă acoperisem cu acea pătură călduroasă din cauza gerului de afară. Oh, posibil și atunci când am surâs pentru că am reușit la un text. Sau hai, când am primit acel cadou atât de prețios. Ce cuvinte? Ce cuvinte aș fi putut folosi? Doar merit și eu, după atâtea pe care le fac, le spun. Da, cred că am meritat din plin. Oh, serios? Chiar asta crezi?

Te așteptam. Te așteptam cu brațele deschise. Și da, recunosc că o lacrimă a lăsat o urmă pe obrazul meu cel drept, dar nu contează. Era pentru tine. Ca să-ți arăt că-Mi pasă. Atunci când era ziua ta, după atâția oameni ce te-au felicitat, am fost și Eu printre ei. Mi-ai mulțumit. Te-am îmbrățișat și am plecat, lăsând acolo, pe măsuța aceea unde sunt și lumănările albe, o scrisoare.

A fi mulțumitor nu e o artă. Mulțumesc nu e un cuvânt greu și totuși e cel pe care îl evaluăm cel mai puțin…

Cum poţi?

Spune-mi, cum reuşeşti? Spune-mi, cum poţi să te trezeşti dimineaţa cu mirosul cafelei, cu razele de soare care abia se văd  de după perdea şi să nu simţi o bucăţică de cer pe pămănt? Spune-mi cum reuşeşti să nu cazi în genunchi şi să “furi” o secundă  timpului tău pentru a zice: “mulţumesc”.

Cum poţi să stai încruntat şi nervos o zi întreagă doar pentru că te-ai trezit prea dimineaţă? Cum faci ca să te uiţi în ochii ei şi să nu vezi cel mai frumos răsarit de soare? Cel mai frumos apus? Cum poţi să tremuri de frig pe când un surâs, un simplu surâs te poate topi? Mai şti, ca şi atunci când notele se aşează în aşa fel încât să compună acea melodie doar pentru sufletul tău, doar ca să te mângăie pe tine…Doar ca să îţi vorbească ceva. Tu cum poţi sta în faţa ei şi să nu-i simţi intensitatea? Cum poţi să alergi atâta fără ca să vezi acel semn de circulaţie care îţi spune “STOP”?De ce să te opreşti când încă mai poţi, nu? Drept. Însă ce-i rău e pur şi simplu că nu savurezi nimic. Vezi totul pe sărite, simţi întrerupt, gândeşti superficial, dar ce? mai ai timp să gândeşti?Cum reuşeşti să nu simţi emoţii când afară plouă, iar tu stai în pat, ascultând-o şi probabil acuzând-o că ţi-a stricat ziua? Cum poţi fii atât de egoist şi să nu-i dai o bucăţică de măr celui de lângă tine? Cum să nu oferi la rândul tău, altora, ceea ce ţi-ai dori şi tu? Cum să nu spui “bună ziua” când sunt atâţia oameni care apreciază cel mai simplu şi mic gest?

De ce să nu vedem totul în totalitate? De ce să nu încercăm? De ce să ne fie frică? Pentru că ăsta e omul. Pentru că oricât te-ai strădui să-i vezi doar partea bună, majoritatea timpului rămâi cu acel gust amar şi îţi repeţi că data viitoare va fi altfel, va fi diferit. Şi ajunge şi “data viitoare”, dar e totul egal. Şi tânjeşti, doreşti şi speri ca să întălneşti oameni care să-ţi cuprindă sufletul strâns în braţe şi să îţi dea siguranţa că indiferent de circumstanţe, indiferent de încercări şi dincolo de toate, te primesc cu toată dragostea.

Întâmplător, nu toţi oameni sunt la fel!:D

-Eşti exemplul fetelor de vârsta ta-

Totdeauna am crezut că dacă faci ceva “bun” pentru alţii, vei fi răsplătit într-o zi, cât mai apropiata! Nicidecum peste luni sau poate chiar şi ani. Aşa că am încercat să dau absolut totul din mine, nu pentru a avea ceva în schimb (poate că uneori şi pentru asta:D) ci pur şi simplu pentru dragul de-a o face. Nu mi-a fost uşor. De cele mai multe ori m-am regăsit singură, crezând ferm că am dat maximul din mine şi ajungând să afirm că n-am nici o valoare. Ei bine, sunt aici, acum. Nu cred că valorez 100 de dolari, nici 1.000.000 dar sunt convinsă că El ştie mai bine ca toţi cât valorez. Şi ştie cât valorezi tu. Şti, săptămâna asta am dat “din greşeală” într-un citat care îi aparţine lui C.S Lewis şi care spunea că nu trebuie să las ca fericirea mea să depindă de lucruri care probabil le voi pierde. Gândindu-mă am ajuns la concluzia că şi oameni fac parte din aceste “lucruri”. De ce? Ce întrebare uşoară îţi mai pun! Logic că atunci când faci dintr-o anumită persoană fericirea ta, şi vezi că mai apoi pleacă…waw, ştiu exact cum te simţi. Dar nu-i bai, crede-mă. Or să apară altele şi o să plece la fel:D. Da e trist. Iar eu am trecut de faza asta. Iuhuu! Am înţeles care e esenţa vieţii şi nu stă în nici un caz în oameni!

Cred că singura excepţie va fii jumătatea mea, dacă o voi întâlni, cândva!:D Dar probabil că nici atunci, pentru că ştiu că fericirea noastră se va baza pe ceva real şi deosebit, şi că El a vrut să fie aşa…şi că nici o circumstanţă nu va schimba ceea ce a plănuit El!

Prea des mi se spun lucruri frumoase, şi prea rar se dovedesc. Nu o spun cu părere de rău. Nu o spun cu răutate. O spun pentru că mi se umple inima cu un sentiment încă necunoscut. Mi s-a zis că sunt exemplul fetelor de vârsta mea, şi v-am spus că sunt tânără…deci nu vă imaginaţi cât am plâns când mi s-a zis:). Cel puţin…ştiu că acea persoană a simţit cu adevărat cuvintele acestea. De astfel de oameni am nevoie. Sinceri, autentici. În a căror prezenţa să simt că ating Cerul cu un deget. Ştiu că mai există. Şi pentru cât poate părea de ciudat, am să încerc să fiu o astfel de persoană. M-am fript, ce-i drept. Dar să-ţi spun un secret? Mai vreau! Daaa, nu pentru că sunt “nebună” dar pentru că doar atunci vezi cum e omul. Îl vezi în întregime şi îţi dai seama că va trebui să te fereşti..sau poate nu…

Ca rezumat general. Sunt fericită? Foarte! Aş fi fericită şi dacă cineva mi-ar oferi o ciocolată sau  o căpşună. Dar nu, nu mi s-a întămplat. Aşa că, sunt fericită pentru că însfârşit ştiu ce-i fericirea. Te imaginez cum zici “Noa, mersi fain. Ştiam şi eu asta”. Da, dar nu ştii că există o mică diferenţă între a ştii ce-i şi a avea parte de ea. Eu am avut! Şi tu ştii cel mai bine că  nu o găseşti în confort, într-o casă incredibil de grozavă, în hainele cele mai scumpe şi cosmeticele cele mai waw, să nu uităm de maşina cea mai încredibilă şi neagră…

Mai important decât toate, mi-am găsit fericirea. A mea. Sursa mea. Ceea ce mă împlineşte cu adevărat şi mă face să mă trezesc şi să nu spun: “oooh, iar trebuie să mă trezesc?! De ceee?! da de cee?!”. Am găsit-o în oameni care ştiu că rămân pe termen nelimitat. Da, asta e fericirea mea…

Tu ce fel de om vrei să fi?Unul care pleacă încolo şi încoace, îndreptându-se spre cum bate vântul  sau unul care rămâne şi e dispus să lase cu adevărat ceva?