Visul din care aș vrea să mă trezesc

The-path-less-traveled“Să faci rău cuiva este la fel de ușor ca atunci când arunci o piatră în apă. Dar niciodată nu știi cât de adânc va ajunge piatra” – cu asta m-am trezit.

În viață, așteptările sunt cele care ne omoară. Știți, sunt mai multe feluri de oameni: cei care au așteptări de la alții, cei care au învățat să trăiască fără și cei care sunt indiferenți față de oameni. Fac parte din prima categorie și greșesc. Viața mea nu trebuie să fie condiționată de ceilalți. De faptul că sunt apreciată de oameni sau nu. Viața mea, pân la urma nu are nici o treabă cu celalalte vieți. Eu trebuie să o trăiesc pe a mea punct. Pentru că suntem diferiți și de multe ori credem că e ceva greșit în a fi diferit. În schimb, e ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Să fim diferiți. Să avem ceva în plus. Să nu ne dorim să fim ca alți oameni, să ne îmbrăcăm ca ei, sau să vorbim ca ei. Citim cărți diferite, ne cumpărăm haine diferite, avem cuvinte diferite în vocabularul nostru. Și totuși “diferența” asta e văzută ca pe o problemă. Pentru că atunci când nu ești ca ceilalți, ei nu te mai observă, nu te mai bagă în seamă, nu mai ai farmec și îți lipsește ceva. Asta se întâmplă cel mai mult printre noi, creștinii. Ne gândim că trebuie să facem toți aceleași lucruri, să gândim la fel, să ne comportăm la fel. Nu-i așa. Dumnezeu ne învață că trebuie să iubim, dar niciunul nu iubim la fel.

Eu îmi doresc să mă asemăn cu Isus nu cu oamenii. E mult prea ușor să fii ca oamenii. E mult prea ușor să fii aplaudat pentru că ai intrat în “curtea” lor uitând anumite principii și valori, la ușa intrării. A face rău cuiva nu înseamnă a fi neaparat o persoană rea. A face rău înseamnă pur și simplu a arunca un gând, o vorbă, o privire, o judecată fără a cunoaște. Și asta doare cel mai mult. Nu cunoaștem dar ne permitem să vorbim. Și vorbim aiurea. Aruncând vorbe goale, cuvinte neînsemnate, de care nu știm să fim responsabili și pe care nu ni le asumăm.

Sunt convinsă de un adevăr. Oamenii vor vorbi întotdeauna. Luni, ani, secole. Importantă, pân la urmă e tăcerea. Să știi să taci atunci când trebuie e o calitate de care ducem lipsă. Și nu vorbesc despre lume. Vorbesc despre acei care sunt diferiți și vor să fie diferiți. Tăcerea adeseori cântărește de zece ori mai mult decât acele cuvinte ambalate frumos și oferite la un preț de nimic.

Ar trebui să învățăm că fiecare cuvânt are sens. Că noi de fapt înălțăm și doborâm prin cuvinte și că o dată spuse, astea nu se mai întorc. Ne lovim ușor. Dăm în alții fără să ne mai întoarcem înapoi și să ne cerem iertare pentru că am dat. Uităm că suntem oameni și disprețuim lăsând un gust amar. Provocăm lacrimi pe care nu știm să le ștergem. Întoarcem spatele atunci când nu ne interesează și ne plângem mai târziu că nimeni nu ne ajută. Trăim într-o societate în care nu mai știm să fim oameni cum a fost Isus și ăsta este cel mai urât vis din care aș vrea să mă trezesc.

Vă las o piesă care pe mine m-a ajutat să mă “liniștesc” 🙂

Printre lacrimi

i-promise_bigPromit că voi încerca. Că mă voi strădui. Că voi crede chiar și fără fapte sau dovezi. Că voi merge înainte având încredere în mine, în ciuda pietrelor pe care le vor arunca și care mă vor lovi. Promit că voi avea mereu un zâmbet pus de-o parte și că îl voi oferi cu blândețe oricui.

Promit că nu voi renunța doar pentru că există frică, eșec și nesiguranță. Nu mă voi opri în loc doar pentru că există probleme, neajunsuri și îndoieli. Promit că atunci când mă vor întreba: “ce vrei să fii?”, eu voi răspunde: “tot ce voi fi în stare să fiu”. Promit că nu voi trăi o viață de regrete și resentimente.

Promit că voi iubi, chiar și atunci când voi avea impresia că iubirea mă va răni. Promit că voi visa și că voi avea ambiția de a realiza și împlini scopul pentru care am fost creată. Promit că voi ajuta chiar și atunci când nu voi avea nimic de oferit decât felul meu de a fi. Promit că voi zbura desupra prejudecăților, iar astea nu mă vor atinge.

Promit că voi încerca mereu și mereu să mă corectez. Promit că voi arunca visele și planurile care nu îmi aparțin și care nu se potrivesc cu viața mea. Promit că înainte de a face vreo alegere, Îi voi cere mai întâi părerea lui Dumnezeu. Promit că nu-L voi exclude din ecuație niciodată și că Îi voi mulțumi zi de zi pentru că îmi face zilele mai frumoase.

Promit că voi face din viața mea un dar pe-al Său altar și că mă voi îngenunchea mereu ‘naintea Lui ca să stau de vorba cu El, ca să mă încurajeze, ca să mă lumineze și ca să Îl laud atât cât voi trăi. Promit că voi face atât cât pot, unde pot.

Promit că nu voi privi niciodată înapoi și că voi merge pe drumul vieții împreună cu cei dragi astfel încât să ne ajutăm, să ne zidim, să ne ridicăm. Voi accepta orice critică și orice mustrare. Voi fi pregătită să dau ce am mai bun în mine chiar și celor care înițial m-au respins. Promit că voi reuși să fiu o persoană mai bună decât eram. Mă voi lupta până când nu voi înțelege ce-nseamnă iubirea adevărată.

Promit că voi sluji și că oricât mă va costa, voi fi dispusă să plătesc totul. Promit că nimic nu va fi în zadar atunci când este vorba despre Dumnezeu. Promit că soarele va străluci chiar și atunci când nu voi vedea decât nori și umbră. Promit că voi fi o prietenă, un sprijin, un umăr, la momentul potrivit. Voi vorbi, atunci când va fi nevoie; și voi tăcea atunci când cuvintele nu-și mai au rostul. Voi fi eu, tare deși sunt slabă.

Promit că de acum încolo, Îl voi lua de mână doar pe Dumnezeu, ca să merg cu El pe ape, pe uscat și pe scara care duce în Cer.

Viața ori o înțelegi ori nu…

04f057dae6d63686be5ddb2ed9806c0e“Important e să iubești, nu să fii iubit. Important e să dai, nu să primeşti. Important nu e să ai mai mult din Dumnezeu, pentru că nu ai cum, ci să-l dai mai mult din tine.  Important nu e să te aprecieze oamenii, ci Dumnezeu. Important nu e să cazi, ci să nu te obişnuieşti cu ţărâna. Important în viaţa nu e să ţi se îndeplineasca dorinţele, ci să fii în voia lui Dumnezeu. Important nu e să mergi repede, ci în direcţia bună. Important e cerul. Restul sunt fleacuri…”

Asta spunea Pustan.

Tot ce facem pe acest pământ nu o facem pentru oameni. Poate că nu ne este atât de clar, încă. Vrem sa fim pe placul tuturor. Ne etalăm frumusețea, calitățiile, potențialul. Pentru ce? Pentru ca să arătăm că nimeni nu e ca noi, că suntem unici, că ceilalți au ceva în minus decât noi. Pe când de fapt nu arătăm altceva decât fățărnicia, prefăcătoria și ipocrizia noastră. Din când în când mai lăsăm să se vadă o lacrimă ca să arătăm că suntem sentimentali și emotivi. Dar și asta, doar ca să avem reflectoarele asupra noastră. E greu să fii original, sincer, autentic, spontan, adevărat, cinstit, neprefăcut într-o lume bazată pe anumite idealuri și etaloane. Nu trebuie sa ne conformăm lumii. Nu trebuie să întrăm în standardele ei sau în ce spune ea. Problema este că pe noi ne interesează ce gândește lumea. Și asta ne omoară puțin câte puțin. Ne omoară felul nostru de a fi și mai ales sufletul. Pentru că vrem să fim apreciați, iubiți, purtați în rugăciuni, ținuți de mână. Iar noi nu suntem în stare să dăm un telefon, să spunem “ce faci, ești bine?”, dapăi, “îmi e dor de tine” sau “te iubesc pentru ceea ce ești”. Vrem, dorim tânjim. Dar nu știm…

Nu știm că de multe ori ne rănim unii pe alții prin atitudine și anumite comportamente. Nu știm că viața nu merită trăită pentru că e doar una, ci pentru că am fost meniți ca să fim purtători de lumină și speranță. Nu știm să dăm valoare clipelor dar știm că e important să posedăm lucruri valoroase. Nu știm să spunem adevărul și să aruncăm măștile pe care ni le creăm doar pentru a impresiona. Nu mai știm să fim oameni și că de fapt ce ne întârește pe noi sunt înfrângerile, eșecurile, visurile spulberate, oamenii pierduți. Nu realizăm cât de scurt e timpul care ne-a fost dat și ne plângem de el că il folosim aiurea. Nu știm multe, dar pretindem mult.

Dumnezeu ne învață smerenia și faptul că atunci când suntem slabi, suntem tari! E normal să fim imperfecți. Nu-i o greșeală sau un defect. El ne învață să fim activi, adică să iubim, să dăruim, să facem. Nu să așteptăm mândri, ca să primim un gram de nefericire sau de nemulțumire.

Viața ori o înțelegi ori nu. Ori ești cu ea ori împotriva ei. Nu sunt jumătăți de măsură. Să ai viață, înseamnă să trăiești. Să n-o ai, înseamnă să mori. Și la propriu și la figurat. Suntem sătui. Da, sătui de toate. Și în starea asta uităm că viața fuge și noi nu mai știm să fugim. Am pierdut orice fel de putere, aerul, bătăile de inimă.

Se sting oameni și nici nu realizăm. Pleacă oamenii pe care-i iubim și de care ne-am atașat “o viață întragă”. Nu ne vine să credem pentru că nu mai credem în nimic. Faptul că zilele astea am pierdut-o pe Maria, o fată de 30 de ani, a fost un semnal de alarmă. Ca să ne trezim din somnul nostru adânc și frumos și să ne ridicăm să luptăm pentru viață! Maria este verișoara prietenului meu și acum un an a aflat că avea cancer, totuși nu și-a pierdut puterea până în ultima suflare. Luptând pentru ea, dar mai mult de atât pentru băiețelul ei, Emanuel de 3 ani. Asta înseamnă să îi pui pe ceilalți înaintea ta. Să nu îți mai pese să trăiești pentru tine dar să trăiești pentru oamenii care te-nconjoară…

Ne doare atunci când moare cineva. Ne doare că suntem noi cei care avem de suferit pentru pierderea și lipsa acelei persoane. Ne doare că nu știm să mai fim buni într-o lume în care totul, dar absolut totul se prăbușește. Ne doare că nu mai avem puterea de a ține capul sus și de a aștepta răspunsurile de acolo, din cer.

Ne doare pentru că greșim mereu direcția și nu o țintim pe cea bună.

Oameni, puneți-vă gps-ul inimii în căutarea lucrurilor cu adevărat importante pentru că la un moment dat vă veți găși la o răscruce și nu veți mai înțelege viața. Pentru că e greu fără Dumnezeu….

Arde un lampion! Lampionul iubirii X


photo-22-01-2017-4-42-22-p-mE mai mare cu 7-8 ani. Destui, ce-i drept. Dar iubirea noastră nu se bazează pe asta. Unitatea noastră de măsură cred că este calitatea. La început ne vedeam foarte rar dar pentru mine momentele acelea au fost cele mai importante care m-au determinat să merg înainte. Faptul că așteptam atât de mult ca să-l văd m-a făcut să înțeleg că are ceva ce îmi aparține și fără de care nu aș ști cum să trăiesc. Nu cred că diferența de vârstă este o problemă. Cel puțin, nu în cazul nostru. Nu vreau să generalizez pentru că suntem diferiți și ne raportăm în mod divers față de oameni, de societate și de situațiile care apar în calea noastră. Însă știu că fiecare răspunde pentru alegerile și deciziile făcute, la un moment dat. Trebuie să știi ce vrei, să fii hotărât și să nu te arunci doar de dragul cuiva sau pentru că vrea lumea. Nu trebuie să mulțumești pe nimeni în afară de Dumnezeu. „El nu dă niciodată mai mult de cât poți duce”. Asta m-a încurajat mult în relația mea cu Tudor. Ajungeam să gândesc fel și fel de lucruri dar la urmă îmi dădeam seama că de fapt acele stări m-au făcut mai puternică.

Tudor la început ma considera o copilă. Și nu greșea, pentru simplul fapt că PAR o copilă. Nu arăt anii pe care îi am, adică 21. Par, la înfățișare, mai mică. De fapt nici nu știa că sunt majoră. Își repeta că el nu crește copii. Ceva s-a schimbat în el totuși dacă tot a intrat în vorbă cu mine. Mi-a zis apoi, după mult timp de când relația noastră deja se stabilise că sunt mult prea matură pentru vârsta pe care o am. L-a impresionat faptul că gândeam ca și el, fiind mult mai mare și trecând deja prin relații și prin anumite experiențe. Bine, nu le gândim pe toate toate la fel. Dar multe :D.

Peste câteva zile unii vor sărbători ziua îndrăgostiților”, alții nu știu. În tot acest timp de când sunt cu el, nu am făcut nimic special în acea zi, pentru că sărbătorim dragostea în fiecare zi. Anul trecut am fost la mare. Acum doi ani ne-am plimbat prin magazine. Anul acesta, nu se știe :D.

Ce vreau să spun este că nu ar trebui să așteptăm ziua de 14 februarie ca să ne dăm seama de faptul că avem pe cineva lângă noi. Iubirea nu se arată de valentine’s day sau de dragobete. Iubirea nu se arată prin cadouri, inimioare, trandafiri, lumânări. Iubirea se arată prin ochi. Se vede prin ochi. Prin lacrimi și zâmbete. Prin acele mâini care se țin strânse indiferent de toate și având grijă ca nu cumva să scape câte-un strop. Iubirea e iubirea și puțini o înțeleg.

Poate că mulți și-au pierdut speranța și au căutat-o acolo unde nu era. Dar știu că iubirea nu întârzie niciodată. Poate nu mai crezi. Poate ți-e greu. Poate nu mai poți. Nu va fi niciodată prea târziu pentru iubire. Și cei care o simt și o trăiesc cu adevărat fie față de cineva fie față de oameni, sunt cei mai bogați oameni de pe pâmânt. Pentru că iubirea, pân la urmă, e singura comoară care merită căutată.

Arde un lampion! Lampionul iubirii IX

photo-31-01-2017-5-42-31-p-mSă nu credeți că nu ne certăm sau că nu ne supărăm. Ba din contra. Sunt foarte constructive, ne îmbunătățesc, ne sunt de folos ca să învățăm iertarea, smerenia și ascultarea. Înveți multe atunci când ai o discuție mai calmă sau mai aprinsă cu omul de lângă tine, depinde de felul tău de a fi și de cum te raportezi. Dacă vezi doar partea negativă se poate întâmpla să nu îți convină mai nimic. Atunci când ne certăm nu o facem ca să ne înjosim unul pe celălalt. Scopul este de a arăta greșeala, de a ne ajuta a fi mai buni, de a ne smeri încă o dată și de a accepta persoana de lângă noi exact așa cum este. Fără pretenții. Fără așteptări.

Prin discuție îi vezi caracterul. Te uiți mirată la faptul că el are o poziție diferită de a ta și că gândurile lui au cu totul o altă logică decât a ta. Îi vezi limitele. Vezi cum reacționează atunci când e supărat, și credeți-mă că e important! Poate că ne deranjează și cele mai mici și banale lucruri dar am învățat din copilărie, amândoi, să trecem peste. Să uităm. Să ne iubim în loc să stăm bosumflați. 2016 a fost un an binecuvântat. Fie din punct de vedere material și spiritual. Atunci când am tras linia și m-am uitat la ce am lăsat în urmă, am fost fericită și mulțumită. Și pân la urmă despre asta este vorba. Să fii mulțumit de tine, de persoana de lângă tine, de fiecare clipă și zi pe care ai petrecut-o alături sau departe de ea. Să te simți recunoscător că Dumnezeu nu greșește niciodată și că iubirea care a pus-o în noi, El nu vrea altceva decât să o folosim.

Acum, la 21 de ani nu-mi lipsește nimic. Sunt tânără, am un iubit, sunt în al doilea an de facultate, am un nepoțel, mai lucrez, mai călătoresc și nu am cuvinte ca să explic starea mea. E deosebit de frumos atunci când ești liniștit. Ai pace. Îți vine să zâmbești întruna și atunci când ai o stare mai negativă, știi că se va termina și că se va rezolva.

Să te simți iubit de Dumnezeu e cel mai frumos gând și sentiment pe care îl poate avea un om. Nu mereu simți acest lucru, din contra, câteodată pare nepăsător dar atunci când îți oferă mai mult de cât te-ai limitat tu cu visul tău, sau cu gândirea ta pentru că nu ai crezut în „mai mult” vine El și schimbă totul. Pentru că meriți. Pentru că ești iubit. Pentru că așa e un om binecuvântat. Pentru că El e El.

Am avut din septembrie până acum niște experiențe frumoase legate de Dumnezeu și de Tudor. Mi-a arătat cât de mult ține la el, dar și la mine, ascultându-mi rugăciunile. Tudor, la un moment dat a trebuit să se mute. Când s-a întors din România, în august, a stat o lună la fratele lui, în timp ce căutam un apartament, cu o chirie destul de acceptabilă. După nenumărate telefoane și e-mailuri și o speranță tot mai mică s-a întâmplat minunea; exact în punctul în care am vrut să renunț L-am lăsat pe El să facă totul și nu m-am mai îngrijorat de nimic. A fost un cadou pe care i l-a făcut Dumnezeu lui Tudor prin patroana mamei mele care ne-a ajutat nespus de mult.

Oameni, credeți! Credeți în Dumnezeu și iubiți-L pentru că acolo unde nu puteți voi, apare El și vă dă o mână de ajutor, în toate…

Arde un lampion! Lampionul iubirii VIII

 img_7210Nu știu cum înțelegeți voi dragostea. Însă știu că toți suntem diferiți și asta ne determină să fim unici și speciali. Poate că unii văd dragostea ca pe o povară. Alții ca o aspirație. Iar, mulți o trăiesc așa cum cred ei mai bine. Nu a fost deloc ușor să ajungem în punctul în care suntem acuma dar tocmai asta e ideea. Așteptarea și greutatea a făcut totul mai frumos. Cred că în viață ne satisface mai mult atunci când reușim să trecem peste ceva dificil și nu când e vorba de ceva ușor. Cum se mai zice, ne pricepem cu toții atunci când e simplu.

În momentul de față nu cred că aș putea cere mai mult decât ceea ce am. Sunt realmente binecuvântată și mă simt cea mai iubită persoană de pe pământ. E o senzație tare faină. Probabil ați simțit-o sau încă nu dar știu un lucru, toți vom experimenta acest sentiment. Mai devreme sau mai târziu. Pentru fiecare om a fost scrisă o poveste. Fiecare om are un scop pentru care a fost creat. Toți avem anumite roluri la care suntem chemați ca să le îndeplinim. Nimeni nu ar trebui să stea degeaba. Și cred că asta, încă nu am înțeles-o cu toții. De multe ori pierdem orice fărâmă de speranță și ne simțim cei mai abandonați din cauză că nu ni se împlinesc visele. Dar poate că e mai bine așa. El știe mai bine care e visul nostru și ce rol avem în viața altora.

Ar trebui să citim mai mult oamenii. Poveștile lor. Faptul că nu știm să iubim nu înseamnă că nu o putem face. Nu mă laud cu ce am. Mă uimesc zi de zi, pentru că vine și ce e mai bun pentru cel ce știe să aștepte. Nu mă laud pentru că nu este meritul meu. Dar Îl laud pe El că s-a gândit să mă facă fericită. Oameni, credeți în dragoste!

De multe ori stau și mă gândesc când pleacă Tudor de la mine de acasă, la el. Parcă nu realizez încă că sunt prietena lui, că este al meu, că este doar al meu, că e cel mai minunat cadou făcut de ziua mea la 19 ani, că a intrat așa de mult în gândurile mele, în mintea mea și în familia mea.

Nu știu ce să vă mai spun pentru că ar fi foarte multe. Vara 2016 am petrecut-o la el, în Târgu-Jiu, dar a venit și la mine în Bucovina. A fost emoționant pentru că a fost singurul căruia i-am arătat locurile în care am copilărit și oamenii care m-au înconjurat atunci când eram mică. Acolo, la mine, am fost la Sucevița, la Iulius Mall, la o nuntă, la bunica. Când am plecat spre Târgu Jiu am avut o stare mai aparte pentru că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge vreodată și pentru că dacă aș fi făcut-o nu era pentru o cauză atât de nobilă.

Emoțiile și sentimentele pe care le-am avut în acea vară au fost unice, ca toate celelale, de fapt. Probabil par banalități dar nu sunt pentru mine. Am așteptat mult timp să împărtășesc dragostea pe care o aveam în mine cu persoana cea mai potrivită pentru mine și am fost și sunt entuziasmată de tot. De tot.

Arde un lampion! Lampionul iubirii VII

img_1268Cu timpul, creșteau în mine dubii și eram nesigură. Îmi aduc aminte că mă supăram tare pe el din cauză că nu răspundea la mesaje, sau când o făcea era abia după 3/4 ore. Nu suportam faptul că nu pot să nu vorbesc cu el o oră iar el da. Voiam să simtă ce simt eu și să fie în situația mea. De multe ori avea mult de muncă sau când se întorcea acasă era prea obosit ca să mai stea de vorbă. Iar eu tot tânjeam să vorbesc cu el. Și cred că orice fată mă înțelege, sau, dacă nu toate, majoritatea.

I-am spus că ne-am schimbat rorurile. El este exact cum eram eu(indiferentă și rece) la început iar eu sunt cum era el(interesat și atent). A fost o perioadă foarte urâtă. Mă gândeam la tot felul de lucruri. Gen: „Cine m-a pus să mă bag în așa ceva dacă nu sunt pregătită…de ce trebuie mereu să dau și să nu primesc nimic înapoi…nu merită…” și mult mai multe gânduri. Mă durea. Credeam că s-a săturat și nu mai însemnam pentru el ce însemnam odată.

Eram cuprinsă de teoriile mele, că dacă cineva te iubește, face orice ca să ți-o demonstreze. Sacrificându-se . Jertfindu-se. Punând mai întâi de toate persoana iubită decât pe eul din noi. Știam că cel mai mare dar pe care ți-l poate face cineva este timpul. De aceea puneam mult preț pe el. Eram opusul. El era concentrat pe rațiune, iar eu puneam accent pe suflet. Până la un moment dat. Acumulasem prea multă supărare din cauza lui. Mă așteptam să trăiesc visul meu dar cu cât mergeam înainte îmi dădeam seama că realitatea era alta. Ce să vă zic?! Nu e mereu cum visăm. Nu e mereu cum ne așteptăm. Nu ni se oferă mereu ce dorim. Nimeni nu a înțeles ce înseamnă de fapt, dragostea perfectă. Dragostea care se sacrifică de dragul cuiva, fără a cere ceva în schimb. Știți, suntem egoiști. Poate că nu ne dăm seama, dar se vede. Dăm puțin pentru că ne ținem cel mai mult pentru noi. Vrem ca noi să ne simțim bine în primis. Și ce folos, că nu ne simțim pentru că mereu ne lipsește ceva. Așa că intervine nemulțumirea adică, simplul fapt că nu realizezăm că ce avem lângă noi e un dar, o comoară de care trebuie să avem grijă în fiecare zi, chiar dacă nu ne face moftul toată ziua, chiar dacă nu e un romantic incurabil, chiar dacă nu are mult de oferit, chiar dacă nu are haine firmate, chiar dacă n-are mașină. Dragostea adevărată nu strigă. Nu disprețuiește și nu moare. Poate că ne doare uneori, ne mustră și ne ceartă. Ne face răni știind apoi cum să le vindece. Dar de fiecare dată, încearcă să ne crească. Doar așa ajungem să cunoaștem într-adevăr ce este valoros în viețiile noastre. Zidurile din jurul inimii ni le construim ca să ne protejăm…și nu știm nici măcar de cine sau de ce. Ne e frică. Ne e groază de ce se află lângă acele ziduri și le ridicăm ca să fim pregătiți de atac. Aici nu este o bătălie a inimii. Inima nici nu trebuie să fie un câmp de luptă. Eu o numesc „loc sfânt” în care s-a sădit de mult acea dragoste care bate zi de zi doar ca să ne țină treji. Am înțeles-o atunci când nu am avut încotro. Și când mi-am dat seama că inima are o singură opțiune: a iubi. Indiferent de toate. Am înteles-o probabil prea târziu.

A fost anul în care am vărsat multe lacrimi dar m-au recompensat bucuriile și binecuvântările pe care le-am primit din partea Lui. Faptul că până acuma am știut să lupt și să-i arăt anumite lucruri lui Tudor, parcă l-au cercetat și mă bucur de ce s-a întâmplat până acuma. E prezent. Îi dor de mine. Mă iubește. Mă respectă. Și însemn mult pentru el. Nu am făcut absolut nimic. M-am rugat mult pentru el și pentru noi. Am cerut un semn din partea lui Dumnezeu ca să înțeleg dacă se merită să merg în continuare pe acest drum sau am greșit și am eșuat complet. Sincer vă spun că am vrut să îmi scrie pe o foiță și să mi-o lase pe “noptiera” mea care de fapt e un scăunel mic pe care stă o lumânare. Nu a fost așa.

La începutul relații noastre, vara 2015, mi-a zis că dacă rămâne aici în Italia, o face doar pentru mine. Inițial mi-a părut o banalitate dar am realizat că probabil, nimeni nu ar fi făcut-o. A renunțat la tot ce a însemnat comfort și „eu”. Dorința de a sta cu mine era mai puternică decât cea de a se întoarce acasă. Unde practic, îi era viața. (Cine îl cunoaște pe Tudor, știe ce și cât înseamnă România pentru el). 

Asta m-a făcut să înțeleg că el, e EL.

Poza e din 2014. E a doua pe care am făcut-o 🙂

Posted in ...