A început totul de la un simplu lampion. Într-o iarnă destul de friguroasă printre munții italieni. Ne mai văzusem de câteva ori până atunci. Mai pe la biserică, mai printre tinerii pe care îi frecventam amândoi. Era unul dintre multele revelioane pe care le petreceam cu tinerii de la biserica la care obișnuiam să merg. Îmi plăcea și biserica, și tinerii, și faptul că sărbătoream Anul Nou împreună cu șaptezeci sau chiar optzeci de tineri printre care și mulți prieteni. De obicei, în fiecare an schimbam destinația ca să vedem munți noi, orașe noi. Acolo, la Ollomont, îmi plăcea. Stăteam cu prietenele mele cele mai bune în cameră dar fiind prea rece m-am mutat cu alte fete într-una exagerat de caldă. Am stat vreo patru zile la munte. Prin soare, prin zăpadă. Prin răcoare.
Aveam șaptesprezece ani dar să zicem aproape optsprezece. Era revelionul 2013/2014. Unul din liderii noștri de grup m-a însărcinat pe mine și pe o prietenă de a mea să ne ocupăm de achiziționarea unor lampioane. M-a încântat ideea. Fiind una a mea. Am cumpărat optzeci. Mai aveam două acasă dar erau puțin diferite. Erau mai mari. Și…ciudat, aveam doar două! Abia am așteptat să le aprind. Nu știu de ce, sincer. Pe 31 seara ne-am întâlnit toți tineri într-o sală mai mare din cabană ca să cântăm, să ne jucăm, să râdem, să povestim și să ne împartem cadouri. A fost seara în care Adi a povestit despre tatăl său care într-o noapte ca aceea se stinse din viață. A fost un moment de liniște. De meditare. De cugetare. De schimbare, poate. A fost momentul în care fratele lui a ieșit afară iar eu am simțit ceva. Nu e ușor să asculți și să retrăiești anumite etape din viață care te-au durut și care te-au rănit. Nu a fost ușor pentru ei să vorbească despre o suferință așa de mare. Mi-a fost milă. M-am simțit copleșită de anumite gânduri.
La ora 0:00 trebuia să aprindem toți împreună acele lampioane. Era senin. Era frig. Era cerul înstelat. Se vedeau vârfurile munților în împrejurul nostru ca și cum ne-ar fi îmbrățișat, protejându-ne.
Era ora 0:00. Am decis să-i dau lui Tudor, fratele lui Adi unul din acele două lampioane diferite. I l-am dat iar între timp îi ajutam pe ceilalți să le deschidă pe ale lor. Tudor mi-a zis că nu-i va da drumul până nu-l vom da împreună. Așa a fost. Se zice că atunci când îl lași să zboare, trebuie să rostești în minte o dorință. Poate a spus-o. Poate am spus-o.
Am încercat în acea noapte să stau de vorbă cu el ca să ne cunoaștem mai bine. Sunt o fire destul de deschisă, sociabilă, prietenoasă. Îmi place să vorbesc cu oamenii și să încerc să îi înțeleg ca mai apoi să-i câștig ca și prieteni. De ce nu?!
Dar el, nu a fost așa cum mi l-am imaginat în mintea mea atunci. Stăteam lângă un șemineu. Erau mai mulți. L-am văzut singur așa că m-am apropiat nu ca să mă bag în seamă dar pentru că îmi doream să știe ca dacă are nevoie să vorbească și să se descarce cu cineva, eram acolo, la un scaun distanță. Eram o necunoscută pentru el. Eram mică. El, mare. Am plecat, lăsându-l în lumea lui. Era și ultima dată în care am vorbit.
…TO BE CONTINUED.
Irene Morosan 