Arde un lampion! Lampionul iubirii VIII

 Nu știu cum înțelegeți voi dragostea. Însă știu că toți suntem diferiți și asta ne determină să fim unici și speciali. Poate că unii văd dragostea ca pe o povară. Alții ca o aspirație. Iar, mulți o trăiesc așa cum cred ei mai bine. Nu a fost deloc ușor să ajungem în punctul în care suntem acuma dar tocmai asta e ideea. Așteptarea și greutatea a făcut totul mai frumos. Cred că în viață ne satisface mai mult atunci când reușim să trecem peste ceva dificil și nu când e vorba de ceva ușor. Cum se mai zice, ne pricepem cu toții atunci când e simplu.

În momentul de față nu cred că aș putea cere mai mult decât ceea ce am. Sunt realmente binecuvântată și mă simt cea mai iubită persoană de pe pământ. E o senzație tare faină. Probabil ați simțit-o sau încă nu dar știu un lucru, toți vom experimenta acest sentiment. Mai devreme sau mai târziu. Pentru fiecare om a fost scrisă o poveste. Fiecare om are un scop pentru care a fost creat. Toți avem anumite roluri la care suntem chemați ca să le îndeplinim. Nimeni nu ar trebui să stea degeaba. Și cred că asta, încă nu am înțeles-o cu toții. De multe ori pierdem orice fărâmă de speranță și ne simțim cei mai abandonați din cauză că nu ni se împlinesc visele. Dar poate că e mai bine așa. El știe mai bine care e visul nostru și ce rol avem în viața altora.

Ar trebui să citim mai mult oamenii. Poveștile lor. Faptul că nu știm să iubim nu înseamnă că nu o putem face. Nu mă laud cu ce am. Mă uimesc zi de zi, pentru că vine și ce e mai bun pentru cel ce știe să aștepte. Nu mă laud pentru că nu este meritul meu. Dar Îl laud pe El că s-a gândit să mă facă fericită. Oameni, credeți în dragoste!

De multe ori stau și mă gândesc când pleacă Tudor de la mine de acasă, la el. Parcă nu realizez încă că sunt prietena lui, că este al meu, că este doar al meu, că e cel mai minunat cadou făcut de ziua mea la 19 ani, că a intrat așa de mult în gândurile mele, în mintea mea și în familia mea.

Nu știu ce să vă mai spun pentru că ar fi foarte multe. Vara 2016 am petrecut-o la el, în Târgu-Jiu, dar a venit și la mine în Bucovina. A fost emoționant pentru că a fost singurul căruia i-am arătat locurile în care am copilărit și oamenii care m-au înconjurat atunci când eram mică. Acolo, la mine, am fost la Sucevița, la Iulius Mall, la o nuntă, la bunica. Când am plecat spre Târgu Jiu am avut o stare mai aparte pentru că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge vreodată și pentru că dacă aș fi făcut-o nu era pentru o cauză atât de nobilă.

Emoțiile și sentimentele pe care le-am avut în acea vară au fost unice, ca toate celelale, de fapt. Probabil par banalități dar nu sunt pentru mine. Am așteptat mult timp să împărtășesc dragostea pe care o aveam în mine cu persoana cea mai potrivită pentru mine și am fost și sunt entuziasmată de tot. De tot.

Arde un lampion! Lampionul iubirii

A început totul de la un simplu lampion. Într-o iarnă destul de friguroasă printre munții italieni. Ne mai văzusem de câteva ori până atunci. Mai pe la biserică, mai printre tinerii pe care îi frecventam amândoi. Era unul dintre multele revelioane pe care le petreceam cu tinerii de la biserica la care obișnuiam să merg. Îmi plăcea și biserica, și tinerii, și faptul că sărbătoream Anul Nou împreună cu șaptezeci sau chiar optzeci de tineri printre care și mulți prieteni. De obicei, în fiecare an schimbam destinația ca să vedem munți noi, orașe noi. Acolo, la Ollomont, îmi plăcea. Stăteam cu prietenele mele cele mai bune în cameră dar fiind prea rece m-am mutat cu alte fete într-una exagerat de caldă. Am stat vreo patru zile la munte. Prin soare, prin zăpadă. Prin răcoare.
Aveam șaptesprezece ani dar să zicem aproape optsprezece. Era revelionul 2013/2014. Unul din liderii noștri de grup m-a însărcinat pe mine și pe o prietenă de a mea să ne ocupăm de achiziționarea unor lampioane. M-a încântat ideea. Fiind una a mea. Am cumpărat optzeci. Mai aveam două acasă dar erau puțin diferite. Erau mai mari. Și…ciudat, aveam doar două! Abia am așteptat să le aprind. Nu știu de ce, sincer. Pe 31 seara ne-am întâlnit toți tineri într-o sală mai mare din cabană ca să cântăm, să ne jucăm, să râdem, să povestim și să ne împartem cadouri. A fost seara în care Adi a povestit despre tatăl său care într-o noapte ca aceea se stinse din viață. A fost un moment de liniște. De meditare. De cugetare. De schimbare, poate. A fost momentul în care fratele lui a ieșit afară iar eu am simțit ceva. Nu e ușor să asculți și să retrăiești anumite etape din viață care te-au durut și care te-au rănit. Nu a fost ușor pentru ei să vorbească despre o suferință așa de mare. Mi-a fost milă. M-am simțit copleșită de anumite gânduri.
La ora 0:00 trebuia să aprindem toți împreună acele lampioane. Era senin. Era frig. Era cerul înstelat. Se vedeau vârfurile munților în împrejurul nostru ca și cum ne-ar fi îmbrățișat, protejându-ne.
Era ora 0:00. Am decis să-i dau lui Tudor, fratele lui Adi unul din acele două lampioane diferite. I l-am dat iar între timp îi ajutam pe ceilalți să le deschidă pe ale lor. Tudor mi-a zis că nu-i va da drumul până nu-l vom da împreună. Așa a fost. Se zice că atunci când îl lași să zboare, trebuie să rostești în minte o dorință. Poate a spus-o. Poate am spus-o.
Am încercat în acea noapte să stau de vorbă cu el ca să ne cunoaștem mai bine. Sunt o fire destul de deschisă, sociabilă, prietenoasă. Îmi place să vorbesc cu oamenii și să încerc să îi înțeleg ca mai apoi să-i câștig ca și prieteni. De ce nu?!
Dar el, nu a fost așa cum mi l-am imaginat în mintea mea atunci. Stăteam lângă un șemineu. Erau mai mulți. L-am văzut singur așa că m-am apropiat nu ca să mă bag în seamă dar pentru că îmi doream să știe ca dacă are nevoie să vorbească și să se descarce cu cineva, eram acolo, la un scaun distanță. Eram o necunoscută pentru el. Eram mică. El, mare. Am plecat, lăsându-l în lumea lui. Era și ultima dată în care am vorbit.

 

…TO BE CONTINUED.